Tanarul s-a apropiat de ea la metrou si i-a spus deschis…

1708

„Nu v-am scris pentru a va pune la curent cu povestea mea de dragoste, pana la urma, una ca oricare alta, ci pentru a va marturisi cum am descoperit eu ca nimic, dar absolut nimic pe lumea asla nu e intamplator si ca noi suntem doar niste simple marionete, manevrate de mana dibace a destinului. Va las placerea sa descoperiti singuri…

Acum doi ani, de Martisor, am primit un catelus ca o jucarie. Nu mai avusesem pana atunci vietati si mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc sa fiu mai putin egoista si sa am grija de Oblio, cum l-am botezat, in amintirea unui personaj dintr-un film de desene animate care mi-a placut foarte mult candva. Desi era atat de mic, Oblio mi-a umplut sufletul si viata. Ma durea sufletul cand trebuia sa plec dimineata la serviciu si sa-l las singur.

Avea jucariile lui, nu-i lipsea nimic, dar el avea nevoie de mine. Cand a venit vara, am inceput sa ne plimbam cu bicicleta. Oblio era foarte incantat in cosuletul pe care i-l prinsesem de bicicleta si privea foarte mandru la cei din jur. N-am reusit sa-l obisnuiesc cu ham si, din cauza asta, intr-o zi, inevitabilul s-a produs… L-am pierdut. N-am inteles pentru nimic in lume ce s-a putut intampla. Am umplut cu afise tot cartierul, am batut pe la porti, degeaba. Oblio parca intrase in pamant. Am plans, am suferit ca un caine. Dar nu l-am mai gasit. Mi-am jurat sa nu mai accept alt animal, de vreme ce nu am fost in stare sa am grija de un sufletel atat de putin pretentios.

In cele din urma, n-am avut incotro, a trebuit sa-mi vad de viata, dar nu era seara in care sa nu adorm plangand. stiu ca, poate, par ridicola, dar sunt sincera. Oblio era cel mai bun si drag prieten al meu, asta si pentru ca nu sunt o persoana foarte sociabila.

La un moment dat, la vreo trei luni dupa ce-l pierdusem pe Oblio, la noi la firma s-a angajat un tanar, un IT-ist foarte priceput la meseria lui, dar extrem de putin sociabil, la fel ca mine. Isi petrecea tot timpul cu nasul in treburile lui, ciugulea cate ceva si pleca intotdeauna ultimul. O vreme, m-am intrebat daca nu cumva e mut, pentru ca nu-l auzisem niciodata spunand nimic. Facea tot ce i se spunea, rezolva totul cat ai clipi, toata lumea era multumita de el, dar la asta se reducea relatia lui cu ceilalti.

Intr-o seara, am lucrat mai mult ca de obicei si am plecat aproape odata cu el. Afara era inca vreme frumoasa, desi era octombrie, si am observat ca si el circula cu bicicleta. Ca sa intru in vorba, a doua zi, am asteptat pana cand l-am vazut pregatindu-se de plecare, iar in parcarea firmei m-am prefacut ca ceva nu mergea la bicicleta si l-am rugat sa ma ajute. A mesterit ceva, s-a uitat la mine lung si mi-a facut semn ca totul era in regula. I-am multumit, a dat din cap si a asteptat sa plec. „Halal stil de intrat in vorba mai am si eu”, mi-am spus si am lasat-o balta. Era limpede ca Horia, aflasem ca asa il cheama, nu avea chef de socializare si mi-am vazut de ale mele.

Vremea incepuse sa se strice, asa ca am renuntat la bicicleta si am inceput sa circul cu metroul. Intr-o dupa-amiaza, l-am zarit si pe el in metrou. Nu m-am apropiat, l-am lasat in pace, m-am gandit ca poate l-ar enerva insistenta mea. Numai ca s-a apropiat el de mine.

— Anul asta cred ca trebuie sa ne lasam acasa bicicletele. Nu-mi place deloc sa circul la inghesuiala, sa vad atatea chipuri obosite si plictisite in fiecare zi, dar n-am incotro. Masina n-as avea curaj sa-mi iau. Cu bicicleta ma simt in siguranta. soferii se tem sa nu ma loveasca si ma feresc chiar ei. N-ai vrea sa mergem la un film?

Eram absolut uluita. Era prima oara cand il auzeam vorbind si am constatat ca are o voce frumoasa, calda, prietenoasa si, in plus, ma invita la film. Asa ca, de data asta, am amutit eu.

— Daca nu-ti face placere sa iesi cu mine sau ai pe altcineva, poti sa fii sincera si sa-mi spui, n-am sa te mai deranjez a doua oara.

si a dat sa plece in celalalt capat al vagonului.

— Stai, stai! Nu aveam de gand sa te refuz. Eram doar… Nu te-am mai auzit niciodata vorbind.

— Ah, da, stiu. Lumea zice sa sunt mut si unii ma compatimesc. Nu prea imi pasa de parerea celorlalti. stiu ca sunt cam salbatic, dar asta sunt. Cum spun americanii: „Take it or leave it”, altfel spus, iti convine – bine, nu – la fel de bine.

— Doamne, dar repezit mai esti! Nici eu nu sunt un model de persoana sociabila, dar da-mi si mie voie sa ma mir ca… m-ai invitat.

— Ai pe cineva? Nu vreau sa-ti stric ploile! Sau, daca nu-ti place de mine, spune-mi-o in fata. Suport!

— Sunt singura si accept cu placere sa iesim impreuna. Multumesc de invitatie!

— Ce filme iti plac? Dar sa nu-mi spui ca filmele bune…

— Exact asta voiam sa spun, mi-ai ghicit gandurile.

— Atunci, ar trebui sa te invit la mine. Poti vedea ce film vrei, dar banuiesc ca nu esti genul sa accepti sa vii acasa la un necunoscut. Ar trebui sa incercam mai intai ne cunoastem mai bine. Daca era vreme frumoasa… Nu prea am idee unde am putea merge: sa bem o cafea, sa stam de vorba. Ai incredere in mine?

— Parca ziceai ca esti un necunoscut.

cum intram in casa, pentru orice eventualitate. Daca ma palesti in moalele capului, nu ma mai ridic de jos. in plus, o sa-ti fac cunostinta cu Mara. si am si o surpriza.

Am acceptat. Am intrat intr-un magazin, am luat ceva de-ale gurii, apoi intr-un Petshop si am luat mancare pentru Mara si ne-am urcat in lift. Tot timpul am avut o presimtire. Presimteam ca mi se va intampla ceva bun. Horia imi inspira incredere, desi nu stiam mai nimic despre el. Ma simteam de parca l-as fi cunoscut de cand lumea.

Cand am ajuns in dreptul apartamentului, am auzit niste gherute zgariind usa. Mara nu mai avea rabdare, era limpede. Numai ca pareau a fi mai multe perechi de gherute. Horia a deschis incet usa, si atunci am vazut o intreaga familie de catelusi. La un moment dat, unul dintre ei a tasnit spre mine, mi s-a urcat in brate si a inceput sa ma linga cu frenezie. Pe urma, mi-a dat de inteles ca trebuie sa-l las jos si s-a dus langa familia lui: Mara si puisorii lor. Ati ghicit? Tatal familiei era Oblio al meu!

Horia a inteles ca eu si Oblio ne cunoastem si mi-a spus cum s-a intamplat.

— Ma plimbam cu Mara cu bicicleta. Ea era in perioada aceea… stii tu, favorabila imperecherii, asa ca o tineam in cos, n-am lasat-o pe jos. Ne-am facut plimbarea obisnuita si, cand am ajuns acasa, am constatat cu uimire ca aveam doi caini, numai ca unul era mascul. S-au tot dragalit multa vreme si… uite cu ce m-am ales. Am lipit afise prin zona in care ne plimbam, fiindca mi-am dat seama ca Musiu, cum ii spun eu, s-a pierdut, dar nimeni nu m-a sunat. Asa ca l-am adoptat si mi-am sporit familia. Dupa cum vezi, suntem o familie fericita.

— Dumnezeule, cum o fi ajuns Oblio pana aici?

— Oblio il cheama?

si Horia s-a pus pe ras.

— Eu cred ca Musiu i se potriveste mult mai bine.

Asa l-am regasit pe Oblio, pardon, pe Musiu si mi-am reintregit si eu familia. Nu m-a lasat insa inima sa-l iau din sanul familiei lui, asa ca, dupa vizite regulate, m-am mutat si eu la Horia. Relatia noastra a fost destul de dificila la inceput, nici nu putea fi altfel. Cum se pot intelege doi oameni care au zeci de tabieturi si care au trait tot timpul singuri, nefiind obligati sa imparta nimic cu nimeni? Numai ca Horia s-a deschis, incetul cu incetul, ca o floare, chiar daca mai avea si spini pe ici, pe colo. Era foarte sincer, nu ma mintise, si uneori trantea cate un adevar care te uluia. Mi-a spus, de pilda, ca el a preferat intotdeauna sa doarma in pijama si ca ar vrea sa fac si eu la fel. Am ras si l-am intrebat de ce.

— Pentru ca sexul nu e totul intr-o relatie. si ma enerveaza ca in jurul lui se invarte totul. Doi oameni trebuie sa se iubeasca, sa se inteleaga si abia apoi… Pana si Musiu stie ce inseamna delicatetea.

Mi-am dat seama ca, la varsta lui, Horia nu mai facuse niciodata dragoste cu o femeie si-i era teama, teribil de teama, sa nu ma dezamageasca. Nu mi s-a parut deloc deplasat ca si-a dorit sa faca dragoste cu femeia pe care o iubeste. Tocmai asta mi-a placut cel mai mult la el, ca nu este ca ceilalti. stiu ca nu trebuie sa-mi las hainele, dupa ce ma dezbrac, aruncate prin camera, fardurile la vedere si multe altele, dar toate astea sunt un fleac daca pun in balanta toata dragostea pe care mi-o daruieste Horia.

Peste catva timp, ne-am mutat la bunica lui Horia. Locuia intr-o casa mare si-i era teama singura. Mie mi-a venit ideea sa facem acolo un mic camin pentru caini, nu de alta, dar deseori ne pomeneam cu cate o cutie plina cu pui in curte. M-am inscris la Facultatea de Medicina Veterinara, dar, pana cand termin, o asociatie ne da casute pentru noii chiriasi, iar oameni de bine ne ajuta cu hrana. stiu ca ceea ce facem noi e o picatura intr-un ocean, dar orice gest conteaza. Nu mi-ar fi trecut niciodata prin minte ca am sa-mi intalnesc sufletul-pereche datorita micului meu prieten, plecat si el sa-si caute iubirea.

Poate ca povestea mea vi se pare caraghioasa, simplista, pentru ca nu se refera la probleme grave de viata, dar credeti-ma ca, pana atunci cand l-am intalnit pe Horia, am avut senzatia ca nu sunt intreaga, ca nu pot fi eu insami. Horia mi-a daruit exact ce imi lipsea ca sa pot fi o fiinta intreaga si fericita. Am vrut doar sa va descretesc putin fruntile cu povestea mea. Sa nu credeti ca pentru noi viata e doar o joaca.”

Povestea de viata prezentata in acest material este fictionala. Unele intamplari sunt inspirate din viata reala, dar numele personajelor si anumite aspecte au fost modificate.