A murit academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, duminică dimineaţă, la vârsta de 100 de ani.
În ultima vreme, îşi petrecea timpul într-un scaun cu rotile.
Constantin Bălăceanu-Stolnici (n. 6 iulie 1923, București, România) a fost un om de știință român, medic neurolog, profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului nervos, membru de onoare al Academiei Române, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România și al Academiei de Științe Medicale din România.
Este, de asemenea, Director de Onoare al Institutului de Antropologie “Fr. I. Rainer” al Academiei Române și Președintele de Onoare al Societății Academice de Antropologie. Descendent al Bălăcenilor, veche familie boierească aparținând nobilimii pământene, căreia în secolul al XVII-lea aula imperială vieneză i-a conferit titlul de conte al Sfântului Imperiu Romano-German și i-a concesionat stema.
Bălăceanu-Stolnici a urmat Liceul „I.C. Brătianu” din Pitești, unde a dat bacalaureatul în 1941. Între anii 1941-1947 urmează cursurile Facultății de Medicină din București, obținând în 1948 titlul de Doctor în Medicină și Chirurgie, cu teza Considerații asupra complexului cerebelo-dento-olivar, realizată sub conducerea profesorului Ion T. Niculescu.
În 1967 a fost confirmat Doctor în Științe Medicale de către IMF-București și Ministerul Învățământului.
Avabsolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1947. În 1968, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale, potrivit volumului “Membrii Academiei Române. Dicţionar” (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
A desfăşurat o importantă activitate didactică la catedrele de Anatomie şi Neurologie ale Institutului de Medicină din Bucureşti (1947-1952) și lucrat la clinicile neurologice ale spitalelor “Colentina” “Dr. I. Cantacuzino”, “Gh. Marinescu” (1949-1974).
Din 1974 până în 1993, a lucrat la Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie, unde a ocupat succesiv sau concomitent funcţiile de şef de secţie, şef de clinică, medic consultant, şef al grupului sanitar – antiepidemic, director.
A fost şef al Serviciului Metodologic de Neurologie şi Neurochirurgie şi consilier pentru problemele respective în cadrul Ministerului Sănătăţii. Între anii 1991-1993, a fost preşedinte al Colegiului de disciplină al personalului medico – sanitar din România.
A fost profesor suplinitor la Catedra de cibernetică generală a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti. De asemenea, a fost profesor şi prorector al Universităţii Ecologice, unde a predat cursuri de geriatrie, neuropsihologie şi istoria culturii, precum şi profesor asociat la Universitatea din Newcastle-upon-Tyne (Anglia), Universitatea Pontificală din Porto Alegre (Brazilia), Universidad Internacional Menéndez Pelayo din Santander (Spania), Academia Medicală Cataloneză din Barcelona (Spania), Colegiul de Medicină din Paris (Franţa), notează site-ul www.aosr.ro.
Activitatea sa ştiinţifică s-a desfăşurat, cu deosebire, în domeniile neurologiei şi neurofiziologiei, neurooftalmologiei, neuroontologiei, gerontologiei, istoriei medicinii, dar şi în domeniile istoriei naţionale, genealogiei şi heraldicii, precum şi în cel al ciberneticii şi teoriei generale a sistemelor.
Este, de altfel, primul care a introdus în România conceptele şi metodele ciberneticii în domeniului neurofiziologiei, iar contribuţiile sale îl situează printre pionierii în domeniu pe plan mondial.
Lucrările sale au fost apreciate drept fundamentale pentru dezvoltarea neurociberneticii şi psihociberneticii, precum şi pentru analiza cibernetică a limbajului: “Cibernetica” (1967), “Elemente de neurocibernetică” (1967), “Les fondements cybernetiques de l’activite nerveuse” (1971, apărută şi în limba portugheză, 1974), “Personalitatea uma
